A Concise History of Romanians

Product Information

După cum spuneam şi mai sus, Neagu Djuvara a fost şi un memorialist spumos, flamboaiant, cu un stil pişicher, ludic, în siajul vechilor noştri memorialişti de secol XIX (unul dintre ei fiind Ion Ghica cu „Amintiri din pribegia după 1848” – „care evocă cealaltă emigraţie, cea care a urmat înăbuşirii revoluţiei din 1848”). În „Amintiri din pribegie”, volum apărut, până acum, în zece ediţii, autorul nostru dă dovadă de un talent de povestaş pe care nu l-am întâlnit la mulţi scriitori români, îmbinând stilul anecdotic cu portretistica, cu istoria, astfel încât ai impresia că îl asculţi pe Neagu Djuvara, nu că îi citeşti, negru pe alb, povestea vieţii. Neagu Djuvara a continuat să scrie. Cel mai recent proiect al său nu a vorbit despre istoria românilor, ci despre o istorie personală: prima poveste de iubire:

Chiar dacă se îmbrăca în straie populare, copilul de familie bună le trezea suspiciuni țăranilor adevărați. Sandra Ecobescu: Cred că 2 sau 3 ani părinții mei nu au știut că am renunțat la jobul meu anterior, de director comercial la o serioasă firmă de logistică, fiindcă, după cum îți imaginezi, dincolo de ce ți-am spus poetic și frumos mai devreme, din punct de vedere financiar lucrurile nu erau la fel de poetice. Dimpotrivă. Oamenii veneau la cursuri, dar mulți erau invitați să putem testa reacțiile și interesul. Încet-încet au apărut și oameni care au înțeles că are sens să susțină printr-o taxă de participare aceste cursuri, Fundația și acest proiect care a crescut foarte mult. Așadar, părinții mei nu au știut mult timp că eu am renunțat la acest loc de muncă serios, unde lucrasem 7 ani și chiar mă jucam de-a fundația culturală și de-a educația alternativă. Dar după vreo 2 sau 3 ani mi-am făcut curaj și le-am spus că, de fapt, fac doar asta, iar salariul meu era nici jumătate din ce fusese înainte. Sigur că i-am scutit de acest ultim detaliu. Diplomatul Nicolae Ecobescu, tatăl Sandrei Sandra continuă acum proiectul și l-a adaptat noilor condiții în care aproape totul a virat înspre online și pune în continuare în filozofia pe care se bizuie fundația dorința de a da mai departe, oricui își dorește, cultură de bună calitate. Deși mama lui era o femeie simplă de la țară, iar din amintirea tatălui care a murit pe front nu a mai rămas nimic, au apărut în viața lui niște personaje providențiale care l-au ajutat și despre care povestește foarte emoționat. Sandra Ecobescu: Nu știu dacă am făcut așa, dar relația cu trecutul meu a fost destul de complicată, chiar dacă tata a fost implicat în politica externă, deci fără nicio legătură cu ce se întâmpla în interior. Am avut o copilărie fără griji. Sigur că existau griji, dar erau de altă factură: era comunism, trebuia să avem grijă la ce vorbim, mama asculta Europa Liberă, Vocea Americii și nu aveam voie să deschidem gura despre asta, dar în general trăiam o copilărie fără griji.

Lucian Boia

Dacă ar fi să-l caracterizăm pe Neagu Djuvara într-un cuvânt? Clasă! Avea clasă! Din toate punctele de vedere!”, spune Theodor Paleologu, fost ministru al culturii.

He spent 45 years abroad, in exile. He settled in Niger in 1961, where he served as an adviser for the country’s Foreign Ministry, and was a professor of international law. After 1984, he returned to Europe, resuming his activities with several Romanian cultural institutions in exile. Franţa, Neagu Djuvara îi va întâlni, printre alţii, şi pe cei trei intelectuali români atât de în vogă chiar şi în prezent, cel puţin în România: Emil Cioran, Eugen Ionescu şi Mircea Eliade. Ce are de spus Neagu Djuvara despre fiecare în parte? Încep cu Emil Cioran, unul dintre preferaţii autorului nostru: „Şi, deoarece evoc amintirea acestui scriitor pentru care am o nemărginită admiraţie (îl consider, dintre români, drept cel mai strălucit exemplar al generaţiei sale), aş vrea să răspund aici acelor compatrioţi care se simt jigniţi în mândria lor naţională de acele câteva observaţii ostentativ biciuitoare despre neamul nostru pe care şi le-a îngăduit din când în când. Au francezii o expresie greu de tradus: du dépit amoureux – să-i zicem pe româneşte: ciudă din dragoste. Cioran îşi iubea ţara cu patimă, dar era dezamăgit peste măsură de cusururile pe care le găsea la compatrioţii săi. Niciodată n-a rupt legăturile cu ţara şi cu trecutul său românesc. Niciodată n-a renegat sau ocultat originile sale…”. Cioran, în ciuda aparenţelor, era un personaj simpatic, plin de umor, anedotic. Nu pierdea, însă, nicio ocazie de a-i pune la punct pe cei pe care nu-i plăcea. Am avut o mamă excepțional de bună și de inteligentă, și de blândă, și de drăgăstoasă, așa încât, învelit, învăluit de dragostea asta maternă, n-am avut nicio durere, nicio dramă în familie. Știam de toate dramele: că fratele mamei înnebunise, că tata a murit, toate dramele astea le-am înregistrat, dar fără să-mi schimbe viața în mai trist. Pur și simplu eram fiul unei mame drăgăstoase și inteligente, deci copilăria mea a fost blândă, a fost dulce, nu a fost dramatică!”, mai spunea Neagu Djuvara.Born on August 18, 1916, Neagu Djuvara was the descendant of an aristocratic Aromanian family. He got his bachelor’s degree in History at the Sorbonne in 1937, and three years later got a doctorate in law in Paris. Sandra Ecobescu: Eu și Irina, cea de-a treia soră a mea. Cu ea am făcut Fundația Calea Victoriei. Și cu ea am mers atunci la Neagu Djuvara acasă. Sandra și Cristina Ecobescu, împreună cu Ulise, câinele lor Mircea Eliade, în schimb, era distant, rece. În Paris, a dus o viaţă grea, plină de lipsuri, până când, cu ajutorul lui Georges Dumézil, a obţinut un curs la o anexă a Sorbonei, L’École Pratique des Hautes Études. Apariţia volumului „Traité d’histoire des religions” a declanşat rumoare în rândul profesorilor universitari români din diasporă: „Remarcabilă reuşită pentru un savant străin, şi încă necunoscut, dar şi o sursă de nesfârşită zânzanie în microcosmosul profesorilor universitari români din diasporă… Într-adevăr, nu numai că titlul cărţii nu prea corespundea cu conţinutul – «Tratatul» era mai curând un eseu de fenomenologie a faptului religios, a specificului «sacrului» în societăţile umane, şi aproape exclusiv în societăţile umane zise «primitive» –, dar ceea ce stârnise o adevărată furie în rândul domnilor profesori universitari titulari era calificarea autorului ca «fost profesor la Universitatea din Bucureşti», când, de fapt, Eliade nu ocupase nici măcar primele grade din ierarhia universitară, ci fusese doar, la întoarcerea sa din India, invitat de Nae Ionescu să facă o serie de prelegeri în faţa studenţilor lui, ca outsider. «Vă daţi seama – îmi zise odată unul dintre domnii profesori – s-a făcut general când n-a fost nici măcar sublocotenent…» Avem aici un caz tipic de întâlnire dintre talentul excepţional – dar din afara «cadrelor» – şi mediocritatea oficializată”.

Speaking in retrospect, he argued against claims made by Nanu, according to which Ion Antonescu had thus indicated his willingness to step down and hand leadership of Romania to King Mihai I. [7] According to Djuvara, the last Soviet offer for Antonescu made only minor concessions – the entire country was to be occupied by the Red Army, with the exception of a random western county (to function as a provisional administrative center), and 15 days were given to the Romanian government to reach an armistice with Nazi Germany [3] (Djuvara considered this latter expectation particularly unrealistic, as it involved Germany consciously abandoning Romanian territory to its enemy). [3] Furthermore, Djuvara indicated, "Neither I nor Nanu were mandated to sign any document, to launch into any peace process". [3] Ca şi Amintirile din pribegie, aceste Amintiri şi poveşti mai deocheate sunt un prilej minunat de a călători în timp, căci memoria lui Neagu Djuvara, ajutată de fermecătoarea sa limbă română, e cea mai bună călăuză - şi, de astă dată, o călăuză mai pusă pe şotii şi dispusă la indiscreţii ca oricând. Nu numai personalitățile intelectualității românești au venit să-și ia rămas bun de la Neagu Djuvara, ci și oamenii simpli, care îl prețuiau:De mult mă bătea gândul să încerc să povestesc felul în care Tara Românească şi Moldova – în împrejurările care caracterizează sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul celui de al XlX-lea (slăbirea imperiului otoman, războaiele austro-ruso-turce, revoluţia franceză, aventura napoleoniană) – suferă deodată o prefacere adân-că, trecând, în mai putin de două generaţii, de la o „civilizaţie" la alta, de la modelul bizantin – oarecum alterat şi sclerozat – la modelul occidental, adoptat cu pasiune şi chiar, uneori, cu o grabă excesivă. Neagu Djuvara: „Să știți că am întâlnit persoane pedante, care n-au vrut să admită că am amintiri de la vârsta de 2 ani. Eu vă pot dezminți, că am o amintire absolut precisă, de la vestea c-a murit tatăl meu. Eu am doi ani și trei luni, fiindcă suntem în decembrie 1918, când sunt într-o odaie de hotel, cu fratele meu, care are trei ani mai mult, și cu o guvernantă, când sunt chemat să o văd pe mama, care era în altă odaie. Și mergem toți trei, batem la ușa unde era mama, intru în odaie - amintirea mea, fiind copil, un pat de hotel, chiar normal, și se pare foarte înalt - și mă văd văzând-o pe mama culcată, cu o batistă pe ochi. Era a doua zi după ce aflase de moartea bărbatului ei, la București.” Pentru mama, cum ne îmbrăcăm, cum arată casa, cum aranjăm mesele de sărbători trebuie să fie niște opere de artă în sine, iar energia pe care ea o dedica acestor lucruri era ceva ieșit din comun și clar, din alte vremuri. Eu nu am moștenit întru totul această energie a ei de a transforma într-un proiect simpla masă organizată atunci când vin niște prieteni în vizită. Poate că am preluat câte ceva, dar nicidecum la dimensiunile la care făcea mama aceste lucruri. Sora mea cea mare a fost adoptată de o familie de diplomați, iar eu și cu Cristina am ajuns în familia Ecobescu. Alexandru Barciuc, tatăl biologic al Sandrei, în rolul de criminalist, în seria BD în acțiune