Poeziile de dragoste

Product Information

Educație: Acesta începe cursurile Școlii primare nr. 5 din Ploiești, dar din cauza războiului, clasa a III-a o finalizează la Bușteni și clasa a IV-a o termină împreună cu părinții, în refugiu la Vălenii de Munte.

Desi este un chinuit al scrisului, Arghezi s-a bucurat de harul divin ca, din cei 87 de ani de viata, peste saptezeci sa-i dedice cu fervoare condeiului. Creatia sa, de impresionanta vastitate, il impune deopotriva ca romancier, pamfletar de exceptie, dramaturg, traducator, publicist (trebuie neaparat reamintita celebra revista "Bilete de papagal, publicatie tipic "argheziana). Dupa expresia criticului literar Ov. S. Crohmalniceanu, de la Eminescu "lirica noastra n-a cunoscut prefaceri mai adanci. Poetul "a deschis principalele drumuri ale poeziei romanesti interbelice, si, mai ales, "a intuit aproape toate formulele liricii moderne. Poezia fiorului religios, poezia sentimentului cosmic, poezia chtonica, poezia vizionara, poezia terorii mistice, poezia primitivitatii, poezia universului domestic, poezia razvratirii, poezia metamorfozelor materiei, poezia jocului, poezia ingenuitatii, poezia absurdului isi afla punctele de plecare in opera lui. Arghezi eplaca turnanta a liricii romanesti noi. Tot criticul literar mai sus amintit ii releva poetului marea capacitate de a realiza in opera sa o permanenta fuziune intre " traditie si modernitate, astfel incat " in arta lui A rghezi, o noutate izbitoare rasare mereu din ceva stravechi. El impune in publicistica romaneasca tableta ca specie literara. Ramane creatorul unui limbaj personal si suculent, aproape fara echivalenta (si deci foarte greu traductibil) in limba straina. Poetul "refuzat de idee, cum il catalogheaza Ion Barbu, este posesorul celui mai bogat registru lexical din poezia romaneasca (peste 20.000 de cuvinte), dand alta viata cuvantului, fund, cum insusi marturiseste, posedat de intentia "de a imprumuta vorbelor insusiri materiale, asa incat unele sa miroase, unele sa supere pupila prin scanteiere, altele sa fie pipaibile, dure sau musculate si cu par de animal. Este deopotriva poet al macrocosmosului sau al microcosmosului, tinand de teluric dar simtindu-si "sculate aripi de cocor, aducand cu sine o poezie zvarcolita, profund umana. Ridica mucegaiul la inefabil, surprinde dramatismul structurii dualiste umane, penduleaza intre "credinta si "tagada, solicita instrumente noi de interpretare, pana la acel amintit inefabil care, prin repetare, devine stare sufleteasca fundamentala. "Luptandu-se cu limitele limbii, cu societatea si cu Dumnezeu insusi, poetul se lupta mai totdeauna cu sine, se afirma si se neaga, se confirma si se reneaga. Arghezi este un inger pe a carui incorporabilitate roiesc bube informe. Rezumandu-si sfasierile intime, sfintenia si coruptia il crucifica. (Vladimir Streinu)'. De laplaneta Arghezi, poezia la noi se scrie altfel. In fact, Mallarmé did manage to free himself from his obsession in his next two poems, “Las de l’amer repos” (Bitterly weary of my idleness) and “Les Fleurs” (Flowers), in which, reluctant to abandon poetry completely, yet tired of vainly struggling to evoke an ideal world, he chooses a middle course and consoles himself with writing facile, descriptive verse about the world around him. His escape was to be a temporary one, however, for in “Le Pitre châtié” (The Turncoat Chastised), written initially in March 1864 and extensively rewritten much later, the poet is punished because he has been a traitor to his true vocation. In “Soupir” (Aspiration), written a month later, the wheel comes full circle, and Mallarmé is again in something of the same state of mind he had been in at the end of “L’Azur,” except that he is now reconciled to his fate and sadly recognizes that, however long and difficult his task may be, he has no alternative but to try to define his ideal world and to find means of evoking it in his poetry. Secolul al XX-lea: poezia pură (formă a extazului mistic), poezia ermetică (Încifrarea mesajului), poezia obiectuală (lipsită de sens), poezia postmodernistă ( ludicul, metatextul, banalizarea expresiei și a problematicii). Discuțiile pe tema poeziei au o istorie lungă. Aristotel este unul dintre primii filosofi care au încercat să definească poezia în tratatul Poetica, care pune accent pe utilizarea discursului în retorică, dramă, cântec și comedie. [1] Încercările de mai târziu de a defini poezia au pus accentul pe trăsături cum ar fi repetiția sau rima și au accentuat estetica prin care poezia se distinge de proză. [2] Începând de la mijlocul secolului XX, poezia a fost uneori definită într-un sens larg, ca un act creativ fundamental care utilizează limba. [3] Evoluția poeziei [ modificare | modificare sursă ]Marele poet și eseist român, Nichita Stănescu face parte din neomodernismul românesc din anii 1960-1970. Scurtă Biografie – Nichita Stănescu (1933-1983) Poeziile populare culese de Alecsandri au apărut în câteva calendare ale vremurilor sale. Cea dintâi culegere apare în anul 1852: Poezii poporale, Balade (Cântice bătrâneşti) adunate şi îndreptate de Vasile Alecsandri, culegere publicată de tipografia „Buciumul român“ din Iaşi, care debutează cu „mieoara” (Miorița), opera epică cea mai cunoscută din folclorul românesc. Apoi, în 1866 apare volumul Poezii populare ale românilor adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri. Ediţia din 1852 cuprinde cunoscuta prefaţă care a însoțit şi ediţia definitivă de mai târziu: „Românul e născut poet! înzestrat de natură cu o închipuire strălucită şi cu o inimă simţitoare, el îşi revarsă tainele sufletului în melodii armonioase şi în poezii improvizate. De-l munceşte dorul, de-l coprinde veselia, de-l minunează vre-o faptă măreaţă, el îşi cântă durerile şi mulţumirile, îşi cântă eroii, îşi cântă istoria, şi astfel sufletul său e un isvor nesfârşit de frumoasă poezie. Nimic dar nu poate fi mai interesant de cât a studia caracterul acestui popor în cuprinsul cânticelor sale, căci ele cuprind toate pornirile inimei şi toate razele geniului său. Prima sinteză despre folclorul românesc, respectiv Literatura populară română, a fost publicată în anul1883 de M. Gaster, iar de atunci disciplina s-a îmbogățit cu alte câteva lucrări importante, printre acestea cercetarea de tip monografic Folclorul rom ânesc, de Ovidiu Bârlea, sau

Folclorul este o parte inseparabilă din viaţa unui popor, pe care o surprinde în diversele sale aspecte. Astfel, folclorul se impune ca un mijloc autentic de cunoaştere a omului, a vieţii sale sociale și morale, a cadrului naţional, fiind și un arhivar al momentelor semnificative din viaţa colectivităţilor, nu doar a individului. Folclorul are multiple funcţii: spirituale, utilitare, ceremoniale, istorice, de alinare a durerii, distractive, estetice etc. Folclorul oglindește și reflectă modul de viaţă al oamenilor de-a lungul istoriei, care se manifestă la nivel artistic, răspunzând nevoilor din momente cruciale ale vieţii, existenţei acestuia. este lansat filmul muzical pentru copii "Maria Mirabela", regizor Ion Popescu, cântece pe versuri de Grigore Vieru. It is interesting to note that in one of his earliest poems, “Apparition” (Apparition), written in 1862, when he was 20, his future wife, Maria Gerhard (her first name and the fact that she was seven years older than Mallarmé may be psychologically significant), is metamorphosed in the final lines into the maternal figure remembered from long ago: The same is true of the sonnet published in the magazine Pan, 1895, “A la nue accablante tu” (Unannounced to the lowering cloud), in which Mallarmé expresses an uncertainty of a rather different kind, not about his ultimate fate, but about the true worth of what he has achieved. He now seems convinced that his work will never survive, but in a moment of unusually profound pessimism he also wonders whether this outcome will mean the loss to posterity not of a great poet, but of a mere versifier.Grigore Vieru a fost înmormântat pe 20 ianuarie 2009 la Chişinău, în cimitirul central din strada Armenească. La înmormântare au asistat câteva zeci de mii de oameni. Chişinăul nu mai cunoscuse funeralii de asemenea proporții de la înmormântarea soților Doina şi Ion Aldea Teodorovici. M-am bucurat să regăsesc continuitatea din arta bacoviană în acest volum ce a fost publicat la o diferență de zece ani de primul. Începe chiar cu o parte din ultima poezie a volumului Plumb, semn că autorul a vrut în mod intenționat să ne arate că nu trebuie să-i privim opera cu alți ochi, că el a fost autentic de la bun început și așa se va păstra în continuare. Acest volum mi s-a părut mai reflexiv, dar și mai trist. Poeziile sunt axate mai mult pe ideea de a fi poet, despre ce înseamnă truda celui care vrea să conțină sub stiloul său toate gândurile care îl ademenesc din ungherele minții. În Singur, Bacovia zice: “Odaia mea mă înspăimântă/aici n-ar sta nicio iubită” și în Vânt ne spune că “…prin crengile-ncâlcite mi-am notat/Versuri fără de talent”. În mai multe dintre poezii face referire la fugă, la izolarea în propria cameră, deși Întunericul persistă peste tot. Aici îl regăsim pe poet ceva mai secătuit, cu vocea omului care nu mai are de gând să lupte, să aștepte, ci doar privește viața aflat parcă undeva înafara propriului sine, contemplându-și existența ca și când nu ar fi a lui. Poeziile sunt despre ruptură – a sentimentelor de iubire, a frunzelor de copaci -, poate chiar despre dor, despre viața la oraș și fanfarele sale, dar și despre trăirile clasei muncitoare. În mod paradoxal, deși poetul pare ieșit din sine, pustiit, aproape ca o fantomă, aceste realizări nu au decât darul de a-l face și mai conștient de singurătatea sa, de nevrozele sale și “gândurile care stau la taifas în mintea lui” (parafrazare). Din punctul meu de vedere, abia acest volum duce mai mult a jurnal, cu mult mai multe poezii în care poetul e subiect decât pur și simplu pasteluri și panorame ale împrejurimilor. Volumul se închie cu o romanță care aduce un vârf de speranță din punct de vedere amoros. Cât de dificil trebuie să fie pentru un poet să poarte în sine atâtea aspecte ale existenței care cântăresc atât de greu…– iată că Bacovia a împărtășit astfel cu noi propriile sale greutăți, pe care le-a metamorfozat în artă pură, sinceră. Tot în Scântei galbene se regăsește și poezia Balet, care mi-a plăcut destul de tare de când am citit-o prima oară. Poemul se concentrează asupra sensului trăirii “ eu numai pentru ea trăiesc” și se apelează la sinecdocă (figură de stil care lărgește sau restrânge sensul unui cuvânt). Ideea centrală a poeziei constă în regăsirea propriei identități.